luni, 27 octombrie 2014

O tentativa fara titlu

Capitolul anterior

- Nu va scapa, il pierdem...
- Ce ne facem doctore?
           Iar ea, atat a auzit. Dupa care usa salonului s-a inchis. Dar ea ce urma sa se faca?Ce sens ar mai fi avut viitorul pentru ea fara el? Ce sens are viitorul in lipsa prezentului, pentru oricine? Timp de 8 luni si-a repetat aceste intrebari, intr-un mod obsesiv. Mitul lui Sisif parca devenise propriul ei mit. Ajunsese sa il vada pe fiecare suprafata ce permitea oglindirea unui chip. Nu putea concepe ca timpul necesar unui stranut, poate sa faca diferenta intre doua etape existentiale in viata ei : etapa in care el ii era apa, hrana si oxigen, si momentul in care el a plecat, s-a stins.
- Te iert, prostutule, te iert! Era rugaciunea ei din fiecare seara. Erau cuvintele ce precedau o noua poveste imaginara de genul " cum ar fi fost daca ...". Parca simtise scuzele lui din acea zi  dovedita a fi fatidica.
- Dar tu ma vei ierta? Ma vei putea ierta? Mai tresarea din cand in cand, dar asta cam dupa jumatate de an, fiindca la inceput nici nu trasarea, la inceput doar plangea. Poate daca ar fi stiut ce e in sufletul lui atunci, poate ar fi avut puterea sa il opreasca, macar cateva minute, sa il intarzie. Si pentru ce? E greu de crezut ca doua cuvinte pot provoca un conflict atat de mare in sufletul unui om.
"Mereu impreuna?Vom fi mereu impreuna? Ii vin cuvintele in cap de parca s-ar fi intamplat ieri. Poate daca ar fi spus-o ca pe-o afirmatie, sau eventual ca pe-o dorinta, poate deznodamantul ar fi fost altul. Dar intrebarea l-a daramat pe loc. Si a plecat. Iar ea si-ar fi dorit sa stie unde, dar n-a mai intrebat. A simtit ca l-ar fi ranit si mai tare.
        8 luni in coma. Asta a fost cosmarul ei. Speranta era atat de scazuta  incat apelul primit cu privire la revenirea lui a parut o gluma, o gluma sadica. Dar n-a indraznit sa se indoiasca. Supraomul din ea pornise spre spital cu bucuria si cu nelinistea unui copil la vazul lui Mos Craciun. Gandul ca urma sa il atinga facea ca distanta sa fie inexistenta. Dar, distanta era reala si chinul apasator. Cele doua ore cat i`a trebuit sa ajunga de la manastire la spital, au fost cele mai chinuitoare ore din viata ei, un adevarat drum spre Golgota. Insa, un drum ce ducea la mantuirea ei si nu spre pieire.

vineri, 14 martie 2014

O tentativa fara titlu

Capitolul anterior

 Au trecut câteva zile de când nu ți-am mai scris. Probabil crezi că am uitat de tine.Oprește-te puțin ! Oprește-te și gândește-te la ceea ce îți spun  eu de fiecare dată atunci când ai dubii. Fă asta și vei afla răspunsul. Motivul pentru care nu ți-am scris este că m-am simțit foarte gol în perioada asta în care am fost departe de tine. N-am simțit decât un dor acut să te văd, și știi foarte bine, dorul nu reprezintă o sursă prea mare de inspirație. Singurele cuvinte pe care îți vine să le spui sunt " Îmi este dor de tine ", cam de o mie de ori, dar atât. Nu-ți permiți luxul să te lași distras de la asta căutând să scrii fraze siropoase, fiindcă ai putea, ca pentru o secundă să uiți de el. Ar fi o dramă. Nu ți-am spus în perioada această, dar îmi este dor - din nou îmi este - să te privesc cum dormi. Să-ți privesc acea expresie cu care adormi pe față, acea expresie care spune "Să nu pleci niciodată de lângă mine ", și care ți se șterge brusc în momentul în care dimineața, te trezești și realizezi că nu sunt lângă tine. Știi bine că sunt în bucătărie încercând să îți pregătesc micul dejun, sau sunt ieșit în căutarea celor mai proaspete și mai mirositoare flori. Că tot veni vorba, voiam să te întreb dacă cămașa aceea albă pe care o porți în fiecare dimineață când îți bei cafeaua în timp ce mă privești nedumerită neștiind de ce trebuie ca eu să aleg între a purta o cravată clasică cu ac sau una mai subțire, încă mai miroase a tine. Simt că mă îmbăt de fiecare dată când trec pe lângă tine, toate acele uleiuri și creme de corp îmi provoacă tot felul de reacții. Apropo, dacă se poate, să nu o mai porți descheiată, fiindcă într-una din zile, pur și simplu o voi lua razna la vederea sânilor tăi, pe jumătate vizibili, pe jumătate învăluiți în mister, pe jumătate rotunzi, pe jumătate neatinși. Îmi este frică ca într-o bună dimineață, îmi voi da demisia, dar, doar ca să te privesc pe tine cum treci de la un ritual simplu, de îmbrăcare, la un ritual de inițiere; o inițiere a mea în lumea mistică a frumosului, a palpabilului, a desăvârșirii. Permite-mi totuși, să îmi cer scuze în avans fiindcă în dimineața ce urmează nu voi fi lângă tine. Nu voi fi acolo să îți alung tristetea pricinuită de lipsa mea, nu voi fi acolo să îmi pun mâinile în jurul mijlocului tău precum o cingătoare, nu voi fi acolo să-ți fiu armură și scut, iar tu să-mi fii sabie și vânt. 

marți, 4 martie 2014

O tentativa fara titlu

Capitolul anterior

 Se împlinesc aproximativ 24 de ore de când m-ai lăsat pe peronul gării. Stau și mă gândesc, cine pe cine a lăsat? Eu pe tine? Oare te-am abandonat? Oare te-am lăsat singură, pradă ușoară tristeții și singurătății, oare te-am lăsat pradă lacrimilor? Nu pot să nu reflectez la asta. Și că tot veni vorba despre asta, îmi amintesc reflexia mea în ochii tăi...Doamne, aș fi dat orice să nu mă văd plângând. Tu nu mă vedeai, dar ele erau acolo. Credeai că este ploaia de vină, dar lacrimile mele erau cele ce îți umezeau mâinile tale aflate pe fața mea. Dar, bănuiesc că ceva ai anticipat tu, din moment ce ți-ai scos batista de un alb ofensator la adresa zăpezii, ai făcut tu o magie, și brusc buzele mele au devenit dulci. Dar tot nu-mi amintesc dacă asta s-a întâmplat înainte sau după ce m-ai sărutat. Sau să fi fost tu cea care m-a lăsat să plec? Oare nu ai fost tu cea care a inițiat clipa despărțirii? N-ai spus tu oare "pleacă acum" , deși mai erau 10 minute până să plece trenul? Oare nu m-ai lăsat să plec prea ușor? Și de ce? Doar ca să nu te văd  cum izbunesti în hohote plângând. Doar  pentru atât? Atât de slab mă crezi? Doamne că aș fi stârnit norii din loc cu rugămințile mele, i-aș fi provocat să ne inunde, poate așa am fi plutit în delir spre acea insulă despre care tot obișnuiești tu să îmi povestești. Da, acolo unde oamenii se hrănesc cu sărutări și își satură setea cu vin din anul în care și-au întâlnit partenerii. Oare nu te strângeam eu din toate puterile mele în brațe suficient încât corpurile noastre singurale să devină un singur organism  luptând pentru aceași sinergie? De ce nu ai îndrăznit să spui " nu pleca"? Crezi că aș fi așteptat altceva? Mi-ar fi trebuit alte cuvinte sau eventual alte gesturi, decât să îmi spui asta și să mă tragi spre tine? Ți-aș fi înțeles dorințele , așa cum îți înțeleg poftele și nevoile. Nu trebuia decât să mă iei de mână și să începi să alergi. Te-aș fi urmat fără întrebări , fără explicații adiționale, precum cel mai loial dintre câini. Dar ai ales să mă lași să plec. Ai ales să te convingi singură dacă privesc înapoi în timp ce mă îndepărtez de tine, dacă alerg înapoi spre un ultim sărut  izbăvitor. Oare ce gândeai în timp ce eu mă îndepărtam și spațiul dintre noi doi devenea din ce în ce mai vast și adâncit. Credeai că poți păși peste această prăpastie ca și cum nu ar fi acolo, să te teleportezi practic lângă mine când simți nevoia? Ești tu oare atât de masochistă încât să verifici pe pielea ta în cel hal te poarte tortura dorul? Au meritat toate astea doar pentru a avea satisfacția să îți spun  că abia aștept să te văd? Nu credeam să descopăr atât de mult egocentrism la tine. Acum că ți-am aflat adevărata față nu pot decât să-ți spun că te iubesc și mai tare. Ciudate sunt căile naturii și totodată intersectate. Ce mică este lumea. Ne-am regăsit atât de repede. Mă vei mai lăsa să plec vreodată?

Capitolul urmator

duminică, 2 martie 2014

O tentativa fara titlu

Capitolul anterior

 E dimineață. Deja este prea devreme să mai visez. De fapt, este prea devreme să te visez, din nou. Probabil mi-ai fi apărut din nou în visuri, ținându`mă de braț, îngânând cine știe ce stihuri shakespeariene la urechea-mi și arătând într-acolo, cel mai probabil în direcția de unde observi că se prelinge fericirea pe sub ușă. Ah, fericirea, acel lichid incolor de un miros dulce-înțepător, acel parfum ce persistă chiar și după ce timizi ne facem loc în aceași cadă de îmbălsămare. Culmea este că ne visez mereu în aceași ipostază, mereu la fel, mereu zâmbind - da, nici măcar în vis nu mă lași în pace să-mi văd de viața mea monotonă și sumbră, trebuie să intervii tu să deranjezi ordinea firească a lucrurilor. Te condamn pentru asta, arătare. Piei ! Topește-te și lasă-mă să te sorb -. Și culmea este că niciodată nu mă plictisesc. De aș visa în fiecare zi din restul câte mi-au mai rămas, m-aș împăca cu ideea, și nu aș avea nici măcar un regret. De fapt, înainte să închid ochii, mi-aș dori să fii acolo, dar nu plângând, ci indiferentă. Mi-aș dori să îmi ții mâna, să te apuc de după gât , așa sleit de puteri cum voi fi -, să-mi cer scuze că urmează să te părăsesc deși am promis că nu se va întâmpla niciodată. Mi-aș dori să am suficientă putere încât să mă mai lase o zi, să te visez din nou. Probabil nu voi avea monedă de schimb să se întâmple asta. Dar, fiindcă este prea devreme să te visez, o să mă mulțumesc să mă gândesc la tine, deși nu mi se pare drept în totalite, fiindcă tu nu ești aici să ripostezi, să îmi spui că nu este timpul pentru gânduri, ci este timpul să culegem roadele sinergiei noastre.
  Of, hormonii ăștia. Am stat mai bine și m-am gândit la ziua în care ne-am întâlnit. Îmi aduc și acum aminte acea ploaie de vară, practic tremuram din cauza energiei ce mi-o oferea. Să fi fost doar energia, sau era mai mult de atât? Probabil era ceva în aer, altfel nu-mi explic toată explozia aceea de oxitocină ce m-a cuprins. Simțeam că evoluez, mă simțeam mutant, extraterestru. Oricum altfel nu-mi explic ceea ce a urmat posterior întâlnirii noastre. Toate valurile acelea de căldură interioară, de emoții, de încredere, de loialitate păreau extrase din cărțile vreunui suferind de iubire, unui incurabil. M-am convins pe pielea mea cât de periculos este acest virus, acest flagel. A reușit să penetreze scutul chiar și celor mai bine apărate celule. Singurul lucru ce simțeam să-l declar era : Renunț !

Capitolul urmator

miercuri, 26 februarie 2014

O tentativa fara titlu

 " - Hei, ne cunoaștem? " Asta aș fi spus în urmă cu jumătate` sau un an de zile, dacă aș fi dat peste tine din greșeală, în timp ce îmi țintuiam privirea asupra unei oarecare frunze fremătând în drumul ei spre mult râvnita realitate. Ce alt motiv ar avea să își dorească să părăsească acel paradis în care lenea nu este blamată de nimeni, în care nu trebuie decât să se hrănească și să se îmbete de lumină, sau eventual să își etaleze cele mai potrivite unghiuri ce îi pun în evidență silueta și strălucirea-i debordantă, decât dorința de egalitate. Practic asta ne dorim cu toții, nu? - mă refer la cei cu capul pe umăr, desigur. Ne dorim, ca în ochii celui ce ne privește să nu fim nici lingușiți, dar nici desconsiderați.
 Un gând nebun mi-a trecut prin cap. Probabil vei râde, dar într-un moment  de repaus, mi-am imaginat cum ar fi dacă atunci când moartea -da, mult detestata moarte - ar fi pe punctul să își pună ghearele pe cea mai recentă victimă, oamenii și-ar aduna forțele laolaltă, și i-ar întinde o capcană, și apoi cu cele mai canibalice instincte, ar consuma-o. Astfel, ar fi probabil să ne privim între noi cu egalitate, dacă ne-am însuși înclinațiile morții către obiectivitate.
 Ce-i drept, nu reprezentai decât o umbră pentru mine în acele momente, - una din multe altele de altfel - o umbră însă ce-mi stârnea intrigi. Pe atunci nu înțelegeam metafizica acestei atracții, acest magnetism diabolic ce concentra pe papilele plăcerii mele, - asemeni unei lupe - riscând să aprindă în foc mocnit flacăra pasiunii  și fumul adiacent. Pare-mi-se că trimiterea la umbră este destul de justă, din moment ce asemeni unei umbre și corpului din care izvorăște am ajuns la rându-ne, nedespărțiți.

  Capitolul urmator