Capitolul anterior
Se împlinesc aproximativ 24 de ore de când m-ai lăsat pe peronul gării. Stau și mă gândesc, cine pe cine a lăsat? Eu pe tine? Oare te-am abandonat? Oare te-am lăsat singură, pradă ușoară tristeții și singurătății, oare te-am lăsat pradă lacrimilor? Nu pot să nu reflectez la asta. Și că tot veni vorba despre asta, îmi amintesc reflexia mea în ochii tăi...Doamne, aș fi dat orice să nu mă văd plângând. Tu nu mă vedeai, dar ele erau acolo. Credeai că este ploaia de vină, dar lacrimile mele erau cele ce îți umezeau mâinile tale aflate pe fața mea. Dar, bănuiesc că ceva ai anticipat tu, din moment ce ți-ai scos batista de un alb ofensator la adresa zăpezii, ai făcut tu o magie, și brusc buzele mele au devenit dulci. Dar tot nu-mi amintesc dacă asta s-a întâmplat înainte sau după ce m-ai sărutat. Sau să fi fost tu cea care m-a lăsat să plec? Oare nu ai fost tu cea care a inițiat clipa despărțirii? N-ai spus tu oare "pleacă acum" , deși mai erau 10 minute până să plece trenul? Oare nu m-ai lăsat să plec prea ușor? Și de ce? Doar ca să nu te văd cum izbunesti în hohote plângând. Doar pentru atât? Atât de slab mă crezi? Doamne că aș fi stârnit norii din loc cu rugămințile mele, i-aș fi provocat să ne inunde, poate așa am fi plutit în delir spre acea insulă despre care tot obișnuiești tu să îmi povestești. Da, acolo unde oamenii se hrănesc cu sărutări și își satură setea cu vin din anul în care și-au întâlnit partenerii. Oare nu te strângeam eu din toate puterile mele în brațe suficient încât corpurile noastre singurale să devină un singur organism luptând pentru aceași sinergie? De ce nu ai îndrăznit să spui " nu pleca"? Crezi că aș fi așteptat altceva? Mi-ar fi trebuit alte cuvinte sau eventual alte gesturi, decât să îmi spui asta și să mă tragi spre tine? Ți-aș fi înțeles dorințele , așa cum îți înțeleg poftele și nevoile. Nu trebuia decât să mă iei de mână și să începi să alergi. Te-aș fi urmat fără întrebări , fără explicații adiționale, precum cel mai loial dintre câini. Dar ai ales să mă lași să plec. Ai ales să te convingi singură dacă privesc înapoi în timp ce mă îndepărtez de tine, dacă alerg înapoi spre un ultim sărut izbăvitor. Oare ce gândeai în timp ce eu mă îndepărtam și spațiul dintre noi doi devenea din ce în ce mai vast și adâncit. Credeai că poți păși peste această prăpastie ca și cum nu ar fi acolo, să te teleportezi practic lângă mine când simți nevoia? Ești tu oare atât de masochistă încât să verifici pe pielea ta în cel hal te poarte tortura dorul? Au meritat toate astea doar pentru a avea satisfacția să îți spun că abia aștept să te văd? Nu credeam să descopăr atât de mult egocentrism la tine. Acum că ți-am aflat adevărata față nu pot decât să-ți spun că te iubesc și mai tare. Ciudate sunt căile naturii și totodată intersectate. Ce mică este lumea. Ne-am regăsit atât de repede. Mă vei mai lăsa să plec vreodată?
Capitolul urmator
Se împlinesc aproximativ 24 de ore de când m-ai lăsat pe peronul gării. Stau și mă gândesc, cine pe cine a lăsat? Eu pe tine? Oare te-am abandonat? Oare te-am lăsat singură, pradă ușoară tristeții și singurătății, oare te-am lăsat pradă lacrimilor? Nu pot să nu reflectez la asta. Și că tot veni vorba despre asta, îmi amintesc reflexia mea în ochii tăi...Doamne, aș fi dat orice să nu mă văd plângând. Tu nu mă vedeai, dar ele erau acolo. Credeai că este ploaia de vină, dar lacrimile mele erau cele ce îți umezeau mâinile tale aflate pe fața mea. Dar, bănuiesc că ceva ai anticipat tu, din moment ce ți-ai scos batista de un alb ofensator la adresa zăpezii, ai făcut tu o magie, și brusc buzele mele au devenit dulci. Dar tot nu-mi amintesc dacă asta s-a întâmplat înainte sau după ce m-ai sărutat. Sau să fi fost tu cea care m-a lăsat să plec? Oare nu ai fost tu cea care a inițiat clipa despărțirii? N-ai spus tu oare "pleacă acum" , deși mai erau 10 minute până să plece trenul? Oare nu m-ai lăsat să plec prea ușor? Și de ce? Doar ca să nu te văd cum izbunesti în hohote plângând. Doar pentru atât? Atât de slab mă crezi? Doamne că aș fi stârnit norii din loc cu rugămințile mele, i-aș fi provocat să ne inunde, poate așa am fi plutit în delir spre acea insulă despre care tot obișnuiești tu să îmi povestești. Da, acolo unde oamenii se hrănesc cu sărutări și își satură setea cu vin din anul în care și-au întâlnit partenerii. Oare nu te strângeam eu din toate puterile mele în brațe suficient încât corpurile noastre singurale să devină un singur organism luptând pentru aceași sinergie? De ce nu ai îndrăznit să spui " nu pleca"? Crezi că aș fi așteptat altceva? Mi-ar fi trebuit alte cuvinte sau eventual alte gesturi, decât să îmi spui asta și să mă tragi spre tine? Ți-aș fi înțeles dorințele , așa cum îți înțeleg poftele și nevoile. Nu trebuia decât să mă iei de mână și să începi să alergi. Te-aș fi urmat fără întrebări , fără explicații adiționale, precum cel mai loial dintre câini. Dar ai ales să mă lași să plec. Ai ales să te convingi singură dacă privesc înapoi în timp ce mă îndepărtez de tine, dacă alerg înapoi spre un ultim sărut izbăvitor. Oare ce gândeai în timp ce eu mă îndepărtam și spațiul dintre noi doi devenea din ce în ce mai vast și adâncit. Credeai că poți păși peste această prăpastie ca și cum nu ar fi acolo, să te teleportezi practic lângă mine când simți nevoia? Ești tu oare atât de masochistă încât să verifici pe pielea ta în cel hal te poarte tortura dorul? Au meritat toate astea doar pentru a avea satisfacția să îți spun că abia aștept să te văd? Nu credeam să descopăr atât de mult egocentrism la tine. Acum că ți-am aflat adevărata față nu pot decât să-ți spun că te iubesc și mai tare. Ciudate sunt căile naturii și totodată intersectate. Ce mică este lumea. Ne-am regăsit atât de repede. Mă vei mai lăsa să plec vreodată?
Capitolul urmator
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu