Capitolul anterior
E dimineață. Deja este prea devreme să mai visez. De fapt, este prea devreme să te visez, din nou. Probabil mi-ai fi apărut din nou în visuri, ținându`mă de braț, îngânând cine știe ce stihuri shakespeariene la urechea-mi și arătând într-acolo, cel mai probabil în direcția de unde observi că se prelinge fericirea pe sub ușă. Ah, fericirea, acel lichid incolor de un miros dulce-înțepător, acel parfum ce persistă chiar și după ce timizi ne facem loc în aceași cadă de îmbălsămare. Culmea este că ne visez mereu în aceași ipostază, mereu la fel, mereu zâmbind - da, nici măcar în vis nu mă lași în pace să-mi văd de viața mea monotonă și sumbră, trebuie să intervii tu să deranjezi ordinea firească a lucrurilor. Te condamn pentru asta, arătare. Piei ! Topește-te și lasă-mă să te sorb -. Și culmea este că niciodată nu mă plictisesc. De aș visa în fiecare zi din restul câte mi-au mai rămas, m-aș împăca cu ideea, și nu aș avea nici măcar un regret. De fapt, înainte să închid ochii, mi-aș dori să fii acolo, dar nu plângând, ci indiferentă. Mi-aș dori să îmi ții mâna, să te apuc de după gât , așa sleit de puteri cum voi fi -, să-mi cer scuze că urmează să te părăsesc deși am promis că nu se va întâmpla niciodată. Mi-aș dori să am suficientă putere încât să mă mai lase o zi, să te visez din nou. Probabil nu voi avea monedă de schimb să se întâmple asta. Dar, fiindcă este prea devreme să te visez, o să mă mulțumesc să mă gândesc la tine, deși nu mi se pare drept în totalite, fiindcă tu nu ești aici să ripostezi, să îmi spui că nu este timpul pentru gânduri, ci este timpul să culegem roadele sinergiei noastre.
Of, hormonii ăștia. Am stat mai bine și m-am gândit la ziua în care ne-am întâlnit. Îmi aduc și acum aminte acea ploaie de vară, practic tremuram din cauza energiei ce mi-o oferea. Să fi fost doar energia, sau era mai mult de atât? Probabil era ceva în aer, altfel nu-mi explic toată explozia aceea de oxitocină ce m-a cuprins. Simțeam că evoluez, mă simțeam mutant, extraterestru. Oricum altfel nu-mi explic ceea ce a urmat posterior întâlnirii noastre. Toate valurile acelea de căldură interioară, de emoții, de încredere, de loialitate păreau extrase din cărțile vreunui suferind de iubire, unui incurabil. M-am convins pe pielea mea cât de periculos este acest virus, acest flagel. A reușit să penetreze scutul chiar și celor mai bine apărate celule. Singurul lucru ce simțeam să-l declar era : Renunț !
Capitolul urmator
E dimineață. Deja este prea devreme să mai visez. De fapt, este prea devreme să te visez, din nou. Probabil mi-ai fi apărut din nou în visuri, ținându`mă de braț, îngânând cine știe ce stihuri shakespeariene la urechea-mi și arătând într-acolo, cel mai probabil în direcția de unde observi că se prelinge fericirea pe sub ușă. Ah, fericirea, acel lichid incolor de un miros dulce-înțepător, acel parfum ce persistă chiar și după ce timizi ne facem loc în aceași cadă de îmbălsămare. Culmea este că ne visez mereu în aceași ipostază, mereu la fel, mereu zâmbind - da, nici măcar în vis nu mă lași în pace să-mi văd de viața mea monotonă și sumbră, trebuie să intervii tu să deranjezi ordinea firească a lucrurilor. Te condamn pentru asta, arătare. Piei ! Topește-te și lasă-mă să te sorb -. Și culmea este că niciodată nu mă plictisesc. De aș visa în fiecare zi din restul câte mi-au mai rămas, m-aș împăca cu ideea, și nu aș avea nici măcar un regret. De fapt, înainte să închid ochii, mi-aș dori să fii acolo, dar nu plângând, ci indiferentă. Mi-aș dori să îmi ții mâna, să te apuc de după gât , așa sleit de puteri cum voi fi -, să-mi cer scuze că urmează să te părăsesc deși am promis că nu se va întâmpla niciodată. Mi-aș dori să am suficientă putere încât să mă mai lase o zi, să te visez din nou. Probabil nu voi avea monedă de schimb să se întâmple asta. Dar, fiindcă este prea devreme să te visez, o să mă mulțumesc să mă gândesc la tine, deși nu mi se pare drept în totalite, fiindcă tu nu ești aici să ripostezi, să îmi spui că nu este timpul pentru gânduri, ci este timpul să culegem roadele sinergiei noastre.
Of, hormonii ăștia. Am stat mai bine și m-am gândit la ziua în care ne-am întâlnit. Îmi aduc și acum aminte acea ploaie de vară, practic tremuram din cauza energiei ce mi-o oferea. Să fi fost doar energia, sau era mai mult de atât? Probabil era ceva în aer, altfel nu-mi explic toată explozia aceea de oxitocină ce m-a cuprins. Simțeam că evoluez, mă simțeam mutant, extraterestru. Oricum altfel nu-mi explic ceea ce a urmat posterior întâlnirii noastre. Toate valurile acelea de căldură interioară, de emoții, de încredere, de loialitate păreau extrase din cărțile vreunui suferind de iubire, unui incurabil. M-am convins pe pielea mea cât de periculos este acest virus, acest flagel. A reușit să penetreze scutul chiar și celor mai bine apărate celule. Singurul lucru ce simțeam să-l declar era : Renunț !
Capitolul urmator
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu